Jurnal de august – Primele patru zile – Austria
Câțiva stropi de ploaie îmi biciuiau pelerina. În jur erau nori joși, dar care nu ne acopereau, se vedea hăt, până departe.
Lacurile de sus erau clare, iar siluetele stâncoase ale munților se întindeau pe zeci de kilometri.
La dreapta noastră se deschidea valea largă care ne despărțea de piscurile masive cu vârfuri acoperite de zapadă și gheață și la acest sfârșit de august.
Suntem pe Wildkogel, deasupra văii Salzach. Vis-a-vis este parcul natural Hohe Tauern, cel mai mare parc din Austria de acest fel, care include numeroase vârfuri de peste 3000 de metri. Undeva, chiar în fața noastră ar fi trebuit să se vadă Grossvendiger (3674 metri, al doilea în serie ca înălțime, după Grossglockner), dar norii îl acopereau.
Am mai scris despre zona aceasta de trei sau patru ori, aici pe blog, dar suntem pentru prima oară în luna august deasupra localităților Neukirchen și Bramberg.
Acum, mergeam însoțiți de o ploaie ușoară care bătea din toate direcțiile, cu vânt care îmi flutura pelerina și cu buna dispoziție pe care o regăsesc când urc în zonă.
Am plecat în urma cu o zi din Timișoara și am ajuns, după un drum lung și aglomerat, parcurgând cei aproape 1000 de kilometri într-o zi lumină, cu aglomerația obișnuită pe M0 lângă Budapesta, dar și cu o coadă de peste 4 km la granița dintre Ungaria și Austria, unde un tunel (probabil se face o scanare în căutare de emigranți ilegali?) prin care ne strecoară pe toți cei aflați în tranzit, încetinește la pas toate mașinile care trec pe autostradă.
Acum însă, pe vârf de munte, totul este bine. Din Mühlbach am luat trenul de dimineață, gratuit, până în Neukirchen, de unde am mers la telegondola care urca pe Wildkogel, tot gratis, pe baza cardului primit la cazare și care acorda o întreagă serie de facilități în zonă.
Primii stropi de ploaie au căzut pe geamul cabinei care ne urca peste poteca abruptă. Deși ne propusesem o excursie mai lungă, măcar până la jumătatea drumului spre Große Rettenstein (aproximativ 8 ore dus-întors, se vede în gaura de covrig de mai sus…), ne-am învârtit doar pe pășunile largi pe care vacile pasc nepăsătoare și privesc ploaia cu aceeași ochi cu care privesc orice altă vreme, apoi am urcat pe Wildkogel, la 2244 metri.
Facem câteva poze în toate direcțiile, apoi coborâm fără grabă. Ajunge pentru prima zi, în care trebuie să ne refacem după drumul lung cu mașina.
Prognoza pentru cele patru zile, cât aveam să stăm în zonă, varia procentul de ploaie între 80% și 90%. Așa că a doua zi, primele lucruri pe care le făceam în zorii zilei erau să privim pe fereastră starea norilor și să pornim canalele de cablu care transmiteau imagini live de pe principalele vârfuri din zonă, inclusiv Wildkogel.
Nori vineții peste tot, vânt moderat, atmosferă zgribulită.
Vreme perfectă deci.
Plecăm spre Uttendorf, de data aceasta cu mașina, unde aveam să luăm gondola spre Weißsee.
Spre partea superioară a muntelui cabina începe să se balanseze în curenții de aer, totul șuiera în jurul nostru.
“Vântul este bun!” avea să ne spună sus un angajat al punctului de informații, pe care îl întrebasem de starea vremii. “Alungă umezeala din Alpi și scade mult șansele de ploaie” continua el.
Super! Cu pelerinele de ploaie pe noi, în picăturile rare care nu se dădeau bătute în ciuda spuselor, cu vântul puternic care ne năucea, am facut ocolul Weißsee, un lac artificial creat peste cel glaciar printr-un baraj, în care se scurgeau ghețarii de pe versanți.
Apoi, după masa copioasă și relativ ieftină (o parte am luat-o chiar la pachet) am pornit la pas spre stația intermediară, peste valea care părea abruptă, dar pe care cărarea bine trasată făcea din coborâre o plăcere.
Traseele sunt bine marcate în Austria, clar delimitate, în general o bandă albă între două roșii (cam invers decât la noi), cu indicatoare precise și pot fi parcurse fără probleme.
Chiar înainte de stația intermediară zărim o vulpe la câțiva metri de noi, cărând în gură un animal micuț, greu identificabil, spre vizuină. Ne ocolește după un dâmb, apoi își vede netulburată de drum în susul cărării.
Ziua trei: dăm perdeaua de la dormitor la o parte… și ne uităm dacă ghidul a avut dreptate. După vântul care bătuse ieri, acum umezeala trebuia să fie prin Noua Zeelandă. Și confirmarea a venit imediat: ploua bacovian, mocănesc, în sus și-n jos, persistent, în toate direcțiile. Nori groși, în mai multe straturi suprapuse, acopereau atât valea cât și vârfurile, produși probabil de fabrica de nori locală.
A urmat astfel o dimineață liniștită în livingul larg, lambrisat în lemn și care îmi amintea de cabana lui Sebastian din “Accidentul”, cu cartea lui Andrei Lasc, 07:07, în față, trecând alene peste pagini și peste aventurile lui în India și Tibet.
După-amiază ploaia s-a oprit și, surprinzător, norii s-au răspândit care încotro. De pe terasa vilei se zărește și soarele, mângâind blând munții din jur.
Plecăm spre Trattenbachtal, o vale care ocolește Wildkogel la altitudine și al cărui traseu ne propusesem inițial să îl facem pe bicicletă, dar pe care plecam acum la picior.
Bineînțeles, după câteva minute a început ploaia, o burniță pătrunzătoare se lăsa ca o învelitoare umedă peste noi. Noroc că totul mirosea proaspăt, verde, a pădure.
Nu întâlnim mai pe nimeni pe traseu, doar un adult și trei copii pe o costișă care culegeau niste ciuperci, dar care o făceau mai mult în scop botanic, părând să le studieze. Vedem pe traseu și o construcție cu acoperisul în formă de cochilie și un panou în germană care explica motivul pentru care fusese construită în acest fel, probabil pentru a nu se depune zăpada și pentru a rezista mai bine la vânt.
În a patra zi, ultima, plecăm spre pasul Gerlos, dar urcăm pe drumul vechi, o șosea agățată de costișa muntelui până în Königsleiten de unde aveam să urcăm mai departe spre cel mai înalt vârf din zonă, Ochesenkopf (2469 m).
Pe unul dintre vârfuri, un cuplu ne roagă “ein foto”, zic da, landscape, portrait, whatever, Luminița începe să mă sfătuiască să prind mai mult cer, munte, nori, vale, etc., la care domnul zice calm, în pur grai ardelean: “hai că ne putem înțelege și românește”; aflăm că erau bistrițeni plecați de mult din România și că locuiesc lângă Viena.
Seara, la întoarcere, soarele câștiga definitiv lupta cu norii și strălucește peste un cer de un albastru intens.
Cărasem bicicletele dupa noi atâta cale și nu le folosisem niciodată până acum. Așa că pentru prima oară urcam pe șaua bicicletelor și pornim la deal, pe panta usoară care urca spre Neukirchen. Drumul este superb, dedicat doar bicicletelor în mare parte și merge printre fânețe și case, cu râul învolburat pe o margine și cu abrupturile munților de o parte și de cealaltă a văii.
Ne oprim la intrarea în Wald și facem cale întoarsă. Stăm pe o bancă, în bătaia ultimelor raze de soare, prelungi și privim munții din jurul nostru. Este liniște, se aud doar râul, câte o talangă și vocile vesele ale celorlalți bicicliști care trec pe lângă noi.
Suntem norocoși să fim aici.
Cam atât despre cele patru zile. Cu excepția lui Wildkogel, toate celelalte ture sunt pe Strava.
Aceleași gazde binevoitoare de la Fasserhof, Babette și Paul, care ne-au găzduit într-un apartament uriaș, singurul disponibil pentru acest sfârșit de august (restul apartamentelor fiind deja închiriate) la un preț acceptabil (și care avea să fie doar 75% din prețul unei camere de 2/3 metri din Elveția, unde aveam să ajungem în ziua următoare).
Cardul inclus oferea, cum am mai spus, gratuitate pentru numeroase facilități, tren pe întreaga vale între Zell am See și Krimml, autobuz, telecabine și gondole, muzee, ștranduri, șosele alpine (celebra Grossglockner Hochalpenstrase care ajunge la 2571 metri și care te duce pana la baza lui Grossglockner, 3798 metri, Gerlos Alpenstrasse), etc.
Iar diferența se va vedea peste două zile, în prima urcare în Elveția, unde Grindelwald First avea sa coste cât bugetul alocat pe două zile întregi. Dar despre zilele următoare, în articolul viitor… (stay tuned!).
Danke Österreich, zum vierten mal în Nationalpark Hohe Tauern
Leave a Reply