Jurnal de august – Slovenia – ultimele trei zile
Nu prea ne-am sculat cu ceasul în acest concediu, dar în ultima zi în Elveţia a trebuit să o facem. La cinci dimineaţa a început să sune, mai enervant decât într-o zi obişnuită de lucru. Drumul, pe maps, din Aeschiried până în Bočna, Slovenia, era prognozat la aproape zece ore.
Am plecat pe la şapte şi jumătate, după ce am luat şi micul dejun, gândindu-ne că era mai bine să trecem pe lânga Lucerna după ora opt, timp în care avea să se scurgă marea de maşini de pe autostradă (în Elveţia, aglomeraţia se petrece undeva între şase şi opt dimineaţa). Calculele au fost corecte, am trecut cu bine şi, pentru că vigneta de Austria era încă valabilă, am preferat drumul prin Austria, în locul celui prin Italia, puţin mai scurt, dar cu plata taxelor de autostradă spre 30 de Euro…
Aşa că prima parte a fost similară celei parcurse la venire, spre Innsbruck, intenţionând apoi să mergem spre Salzburg şi să coborâm spre Villach, apoi spre Slovenia. Toate bune, însă după ce am trecut de Innsbruck, autostrada a început să fie foarte aglomerată, cu limite de viteză între 80 şi 100 de kilometri pe oră.
Discutasem cu o zi înainte că în concediu trebuie să te bucuri şi de drumuri mai lente, să nu goneşti doar, să treci prin pasuri, etc. Aşa că, atunci când Maps a calculat un drum mai scurt prin Saint Johann im Pongau, am zis să profit de un drum secundar, poate mai liber, şi am ieşit de pe autostradă.
Avea să se dovedească, puţin mai târziu, că a fost prima greşeală a zilei. Drumul era superb, dar plin de maşini grele, tiruri, care urmaseră aceeaşi cale secundară. La un moment dat, am rămas singuri pe un alt drum, pe care au început avertismentele care interziceau traficul greu şi care a început să urce precum Transfăgărăşanul, în serpentine abrupte, din ce în ce mai sus. Drumul era nemaipomenit, dar deja ne aflam în întârziere, aşa că numaram kilometrii şi orele petrecute pe el, în loc să admirăm munţii impresionanţi.
Am reuşit să ajungem după câteva ore în A10, autostrada care să ne coboare spre sud, spre Slovenia. Fiecare ţară şi-a pus pe drumul acesta câte un tunel cu plată; atât Austria cât şi Slovenia. La ieşirea din cel austriac, am văzut pentru prima oară cum arată potopul – pur și simplu am intrat într-o perdea de apă prin care nu zăream nimic în față, nici măcar la câțiva metri. Am avut noroc că toți ceilalți au tras și ei pe dreapta, ca și noi, și nimic grav nu s-a întâmplat; grindina suna pe parbriz şi pe tabla maşinii înfiorător, am crezut că va găuri sau sparge totul, dar am rămas întregi, fără semne vizibile. În final, am intrat în Slovenia, spre Ljubljana. Drumul trebuia să meargă spre sud, apoi să urmeze un drum naţional spre centrul ţării, mică ca dimensiuni. Deşi se lăsase complet întunericul, nu ne-am îngrijorat când navigația ne-a indicat să ieșim de pe autostradă mai devreme decât calculasem.
Și de aici a început aventura. Eram pentru prima oară in Slovenia, treceam prin sate destul de întunecate, iar ceasul trecuse de nouă seara. Cum aveam să vedem a doua zi, pe lumină, existau multe drumuri laterale, asfaltate mai mult sau mai puțin, pe care navigația încerca să ne ghideze. Prima oară am luat-o pe un drum care s-a terminat pur și simplu în niște case. A doua oară, un drum secundar de doar o bandă, urca pe un deal, în serpentine, trecând pe lângă case izolate. Aici am cedat, am spus că întorc la drumul principal și că nu îl mai părăsesc. Ne-am învârtit apoi parcă în cerc, oricât aș fi încercat, trebuia să parcurg o porțiune de aproape zece kilometri pe un drum care nu mai avea nici un număr, părea mai mult o cărare prin pădure. Și așa a și fost: o scurtătură prin mijlocul unui codru des, pe care am întâlnit doar două maşini, una pe sensul opus, a unui localnic, care a oprit ca să putem trece noi, şi una cu număr de Olanda, pe care am lăsat-o să ne depăşească şi care a ţâşnit apoi cu viteză, pierzându-se în întuneric. Probabil că în ea se afla Van Helsing, atmosfera era exact cea descrisă de Stoker, mă aşteptam să ajungem la castelul lui Dracula la fiecare curbă.
Când am zărit plăcuţa care indica că am ajuns în Bočna, era aproape miezul nopţii, dar măcar ne-a cuprins uşurarea că ajunsesem. Am căutat cheia in ghiveciul de la intrare, cum ne indicase gazda, şi am intrat în casă, în final, după aproape cincisprezece ore petrecute în maşină…
Bočna este un sat mic, cochet, cu doar câteva străzi, fără obiective turistice, dar extrem de curat şi de bine îngrijit. Îl alesesem pentru plasamentul central, apropiat de zonele pe care doream să le vizităm şi aveam să îl parcurgem la pas de câteva ori, admirând casele îngrijite sau albia pârâului care îl străbătea.
Ca la noi la ţară, copiii îţi dădeau “Bună ziua” (“Zdravo” sau “Dobre dan”) când te întâlneau. Trafic inexistent, nu tu câini care să se repeadă la tine, nu se auzeau nici măcar televizoare date tare, o linişte atât a serii cât şi a dimineţii care nu era deranjată decât de susurul apei sau de clopotul bisericii din deal care bătea la fiecare jumatate de oră.
Prima zi, ne propusesem să o petrecem in Celje (se pronunţă “Ţelie”), un orăşel din apropiere, în care speram să ne odihnim, după drumul lung de cu o zi înainte.
Am urcat la cetatea din deal, sperând la o plimbare scurtă; la intrare ne primeşte un adolescent care părea în ultimele zile ale slujbei din vacanţa de vară. Ne întreabă de unde suntem, se miră când aude România, zice că suntem turiştii cu numărul trei şi patru pe care îi vede din această ţară în 2019; pentru doi euro în plus la preţul biletului ne propune să vizităm şi muzeele din centrul oraşului, nu doar cetatea.
Hă, mbine, ce poate fi mai liniştitor, nu? Pe după-amiază însă, obosiţi, aveam să regretăm că acceptasem; Celje ştia să îşi prezinte istoria pe larg, de la ruinele romane, la cavalerii medievali şi la celebra călătoare în jurul globului, Alma Karlin, a cărei statuie stă la intrarea în oraşul vechi în poziţie greşită, sosind în oraş, în loc să plece, după cum avea să ne povestească unul din ghizi.
A doua zi în Slovenia plecăm spre Logarska Dolina (Valea Logar), pe care intentionasem să o parcurgem cu bicicleta. Drumul până acolo trece prin zona muntoasă a Sloveniei, extrem de pitorească.
În Logarska Dolina intrăm pe biciclete, ceea ce ne economiseşte şi taxa de intrare percepută pentru maşini. Valea este spectaculoasă încă de la intrare şi se termină cu cascada Rinka de 105 metri înălţime. În cursul săptămânii nu pare mare aglomeraţie şi poţi să respiri în voie aerul curat din defileul care urcă spre izvoarele cascadei, drum abrupt în stâncă.
După-amiaza plecăm pe un drum de munte îngust, asfaltat doar pe unele porţiuni, între Solcava şi Podolseva care trece prin mici cătune, cu largi fâneţe şi care lasă privirea să se plimbe peste pantele înverzite şi domoale ale munţilor. Am intrat pe o pajişte şi ne-am aşezat în iarbă; era o linişte copleşitoare, întreruptă rar doar de o drujbă depărtată. Zona, sălbatică, avea o frumuseţe aparte şi reuşea să alunge orice grijă ai fi avut.
In a treia zi am plecat spre peştera de la Postojna, una dintre cele mai lungi din Europa, de peste 20 de kilometri (de fapt un complex de peşteri). Se apropia sfârşitul lunii august, aşa că drumul a fost foarte aglomerat, probabil autostrazile din Slovenia fiind folosite şi de italieni în tranzit. Prima porţiune de drum, din Bočna in Kamnik a fost un drum de munte fotogenic, paralel cu autostrada, apoi spre Ljubljana am intrat pe centura acesteia şi, mai departe, pe autostrazile principale A1 şi A2, unde am stat într-un talmeș-balmeș de mașini care înaintau cu viteza melcului (în cel mai bun caz), asta când nu stăteau pur și simplu pe loc. Același ambuteiaj aveam să îl observăm și a doua zi, la plecarea spre Ungaria, unde autostrada, pe sensul dinspre Maribor spre Ljubljana, era blocată pe zeci de kilometri.
Peștera de la Postojna face parte din turismul de masă care a cuprins lumea modernă: parcări imense, cozi la ghișeul de bilete, prețuri piperate, zeci de restaurante pe lângă care treceai în drumul spre intrare, alinieri la cozi după limba pe care o înțelegeai, trenulețe în care te inghesuiai și care te duceau până în inima peșterii, orar strict de vizitare, grupuri care veneau și plecau, totul într-un angrenaj care parcă era orientat doar pentru profit.
Peștera însă este deosebită, cu săli imense prin care treci umil, privind imensitatea de calcar săpată de apă timp de milioane de ani. Am remarcat însă că lumea stătea chiar și in adâncul pământului, în fața acestor minuni incredibile, cu ochii în telefon…
Pe 31 august, aveam să plecăm înapoi spre Timișoara, după două săptămâni petrecute în Europa Centrală. De obicei, plecam in iunie spre Austria sau Elveția, in octombrie (prima vizită la Fasserhof) acum aproape zece ani, sau iarna, la schi în Kaprun, Zell am See, Kitzbuhel sau Wildkogel. Acum era pentru prima oară când străbăteam autostrăzile în august: acestea au fost în general aglomerate, mai ales în porţiunile care treceau pe lângă oraşele mari; în plus, la graniţa dintre Ungaria si Austria a apărut acel tunel îngust de o bandă în care maşinile erau, probabil, scanate şi unde am stat aproape două ore.
Austria, probabil şi din cauza vremii mai reci, ploioase, a fost foarte relaxantă – puteai respira în voie, drumuri de munte, trenuri, gondole libere, gratuităţi oferite, te simţeai mai puţin turist.
Elveţia însă a însemnat contrariul: turism în masă, aglomeraţie, parcări, tarife scumpe (vorbeam cu cineva din Londra în bucătăria comună care ne spunea că faţă de preturile de acasă, aici totul este extrem de scump), turişti de toate naţiile veniţi doar pentru poze pe care să le posteze pe Instagram.
Slovenia a fost surpriza plăcută: o ţară mică, curată (cu excepţia faptului că dădeau foc la vegetaţie, cam ca la noi, iar aerul mirosea ciudat uneori), foarte verde, cu relief variat, cu oraşe care arătau, poate, mai bine decât Sibiul sau Braşovul.
Două săptămâni, trei ţări:
Leave a Reply