Sfârșit de sezon…

Ne-am propus pentru sfârșitul verii 2020 un concediu pe cărări de munte, așa cum ne-am fi petrecut probabil perioada în Italia, dar unde rezervarea făcută încă din februarie avea să nu se mai concretizeze…

Fără să păstrăm vreun regret, țelul era să încercăm câte o ascensiune pentru fiecare din zilele petrecute în jurul Râșnovului sau Sibiului la sfârșit de august și început de septembrie… și aproape ne-a ieșit: în afara celor trei zile pe drum și a uneia de relaxare pe malul Șimonului, am petrecut opt zile mergând pe munte în trasee mai grele, de o zi întreagă, sau mai ușoare, de doar câteva ore.

Ziua 1

Moieciu de Sus – Șaua Strunga

Șaua Strunga este o zonă care ne este dragă încă de acum douăzeci și cinci de ani și la care ajungem constant, din când în când. Deși drumul este acum mai lung din cauza unei bariere montate imediat cum se termină Moieciu de Sus (lucru însă lăudabil, pentru că înainte zona era împânzită de mașini), am pornit pe drumul forestier care urcă încet spre Piciorul Boului și apoi iese la golul alpin de sub versantul vestic al Bucegilor.

În Șaua Strunga a apărut nu demult un refugiu, iar in spate se văd Plaiul Cocora, Cota 2000 de la Sinaia și telecabina Babele – Peștera.

Ziua 2

Plaiul Foii – Refugiul Diana – Turnurile Dianei

După o dimineață destul de rece pentru sfârșitul lui august (în jur de zece grade), am plecat pe un traseu ceva mai dificil, marcat cu BG, cu un urcuș abrupt prin pădure în prima sa parte, apoi prin grohotiș spre stâncile Pietrei Craiului.

Drumul este destul de obositor până aici, majoritatea turiştilor considerând refugiul punctul final al ascensiunii. Ne-am fi dorit să ajungem până în Vârful Padina Popii, dar a rămas pe altă dată.

În Piatra Craiului aveam să revenim însă peste doar două zile…

Ziua 3

Râșnov – Peștera Râșnoavei – Bisericuța Păgânilor

Inițial, ne propusesem un traseu mai lung care ar fi dus până în Poiana Brașov și retur așa că am plecat în plimbare, cu o seară înainte, spre Biserica Veche Sf. Nicolae, de unde traseul marcat cu bandă albastră pornește pe un drum forestier. Localnicii, văzându-ne că ne îndreptăm aproape pe întuneric spre pădure, au trimis după noi un copil de vreo cinci, șase ani, care ne-a povestit că este periculos să mergem la ceas de seară pe acolo, mai ales din cauza mistreților. L-am liniștit, spunându-i că doar explorăm zona și că a doua zi aveam să mergem spre Poiana Brașov.

Zis și făcut, a doua zi plecăm pe același traseu, depășim bariera și la nici un kilometru ne întâlnim cu un localnic aflat la cules de afine care ne sfătuiește să ne întoarcem din drum pentru că tocmai văzuse pe deal o ursoaică cu doi pui.

Cărarea marcată cu BA se îndrepta, într-adevăr, spre dreapta, urcând pe deal, printr-o poiană prin care părea că nu trecuse niciun picior de turist în această vară, cărarea propriu-zisă fiind doar marcată pe copaci, fară însă ca iarba să pară călcată.

Am zis să nu riscăm întâlnirea cu ursul, așa că ne-am întors spre Râșnov, în căutarea altui traseu. Am urcat dealul cetății pe scări, apoi am coborât pe șoseaua care merge spre Dino Parc și unde sute de turiști se plimbau fie pe jos, fie cu trenulețe trase de tractoare colorate.

Am trecut, pe cât de repede puteam, prin zonă, apoi, la bază, unde se afla șoseaua care pleacă spre Poiana Brașov, am găsit traseul CA spre aceeași Peșteră a Râșnoavei. Aici, cărarea era mult mai bine marcată, iar firul ei era clar și larg prin pădure. Deși la baza muntelui erau sute de turiști, după ce am intrat în pădure, nu cred că am întâlnit mai mult de cinci sau șase persoane toată ziua.

Peștera Râșnovei poate fi ratată dacă urmezi marcajul (fiind într-o râpă) și nici nu te îmbie să o vizitezi prea mult. Am încercat să intru câțiva metri în ea prin noroi, însă un liliac, speriat, s-a repezit spre mine zburând dezorientat, așa că, am făcut cale întoarsă.

Bisericuța Păgânilor este însă un ansamblu de stânci extrem de interesant, fiind format dintr-un complex de piatră rotunjită și acoperită parțial cu mușchi . Zona este fotogenică și ne-am învârtit printre stâncile masive ceva vreme, căutând Piatra Scrisă pe care o zăream ca obiectiv pe harta de la Munții Noștri, dar pe care n-am reușit să o identificăm, deși am trecut prin câteva râpe adânci în căutarea ei.

La întoarcere am zis să căpătăm curaj și am coborât exact prin Valea Popii, pe care o evitasem la urcare. Am mers pe drumuri forestiere, la un moment dat am pierdut marcajul și am evitat astfel exact poiana pe care o ocolisem dimineață (unde ar fi fost ursoaica care ne fusese pomenită). O fi fost, nu o fi fost.. am întrebat și alți localnici care ne-au confirmat prezența urșilor în zonă, dar se pare că am fost norocoși.

Foarte aproape de Rașnov am zărit un indicator pe care era notat Schleif și care indica dealul apropiat de cel al cetății, de pe care principele Bathory a bombardat cetatea pe la o mie șase sute (și ceva).

Dealul acum găzduiește un parc dendrologic în care au fost plantați copaci, este plin de bancuțe și poți găsi aici și un loc de hrănit animalele iarna, dar care este neîngrijit și abandonat, plin de buruieni care acoperă totul; se pare că nu mai urcă niciun vizitator pe aici, după aspectul dezolant.

La întoarcere, am traversat râul care trece prin Rașnov – Ghimbășel – pare o apă curată, de munte, cum poate nu ne așteptam să găsim într-un oraș care are și zone industriale. I-am urmărit traseul pe hartă și la un moment dat se varsă tocmai în Bârsa, care vine din Piatra Craiului…

Ziua 4

Fântâna lui Botorog – Poiana Zănoaga – Cabana Curmătura – Vârful Ascuțit (și retur)

După câteva zile de încălzire, ne-am propus ceea ce avea să fie ”piesa de rezistență” a acestor zile – un traseu de aproximativ 9 ore dus – întors. Am plecat din Râșnov cu mașina spre Zărnești, cu gândul să petrecem o zi în Piatra Craiului și cu speranța că vom reuși să parcurgem întreg traseul până la vârful Ascuțit, păstrând rezerve suficiente de timp să ne și întoarcem pe lumină.

Pe segmente, conform marcajelor, de la Fântână la Curmătura ar fi fost în jur de 2 – 2 ore și jumătate, iar Curmătura – Vârful Ascuțit se parcurge în jur de 3 ore. Cinci ore dus și tot atât la întoarcere… eram la limită cu timpul, dar am zis să încercăm.

Lucrurile au mers mai bine decât ne așteptam, pe traseul direct, prin poiana Zănoaga am reușit să urcam până la cabană într-o oră și jumătate, iar după ce am mâncat sandwich-urile pe post de masă de prânz, am plecat mai departe. După o porțiune scurtă, relativ plată, cărarea începe să urce abrupt și nu se mai oprește decât pe vârf. Am reușit să urcăm mult mai bine decât ne așteptam și în două ore, întrerupte doar de o pauză de cinci minute, eram pe ceea ce poartă numele de Vârful Ascuțit, în ciuda aspectului domol pe care îl are.

De aici, rotindu-ți privirea în orice direcție, panorama este amețitoare: se văd creasta Pietrei Craiului, Bucegii, culoarul Rucăr-Bran, Zărnești, Râșnov, munți Iezer-Păpușa, partea estică a munților Făgăraș…

Am savurat pe îndelete priveliștea și apoi am pornit la vale, pe același drum. În Poiana Zănoaga, soarele își lăsa ultimele raze să mângâie blând cărarea și drumeții. Este una din perspectivele care, peste ani, mi-au plăcut cel mai tare – lumina amiezii, înainte de apus, după o zi petrecută pe munte, Bucegii care se văd maiestuoși în zare, etc. Este una din porțiunile în care nu ratez, de obicei, să fac o fotografie, de fiecare dată și, peste ani, pot să compar din memorie fiecare clipă petrecută aici.

În total, Strava indica puțin peste 6 ore de mers, ceea ce reprezintă un timp bun pentru niște seniori ca noi.

Ziua 5

După traseul solicitant de cu o zi înainte, am zis să o petrecem o zi pe malul Șimonului, citind, privind verdele pădurii din jur, ascultând apa și bătăile inimii, încă urcând și coborând cu mintea pe lanțurile din apropierea Vârfului Ascuțit. În Șimon mai fusesem o singură dată, acum mai bine de cincisprezece ani, când ne-am propus să urcăm pe dealuri și să încercam să ieșim prin fânețe direct în Moieciu de Sus. Excursia aceea a fost una dintre cele mai reușite plimbări și nu neaparat prin performanțe sau prin lungime, ci prin faptul că, mergând pe trasee nemarcate, am reușit să ieșim exact în punctul în care ne propusesem, trecând printr-o zonă salbatică, impresionantă prin priveliștile pe care le aveai spre ambele masive muntoase care înconjoară zona, orientându-ne doar după punctele cardinale și configurația reliefului.

După mai puțin de o jumătate de oră pe malul râului Șimon, o mașină oprește în dreptul nostru, șoferul claxonează puternic și ne strigă: ”Aveți grijă, doi kilometri mai sus era o ursoaică cu pui, venea pe drum chiar încoace”.

Hă, a doua avertizare în câteva zile… am strâns scaunele pliante și pătura, le-am dus la mașină și am zis să mâncăm un sandwich până vine ursoaica, măcar să ne găsească cu burta plină și, astfel, mai gustoși. Ne-am reașezat pe malul râului, trăgând cu ochiul spre munte, am mâncat, am citit, am făcut poze și i-am întrebat pe rarii turiști care veneau de sus dacă au zărit vreun urs. Cum niciunul nu a confirmat prezența vreunuia, am rămas până ce soarele a coborât dincolo de muchia dealului, aducând răcoarea serii care ne-a făcut să plecam…

Ziua 6

Am fost cel puțin o dată pe an în Piatra Craiului în ultimii douăzeci și cinci de ani. În unii dintre ei am fost poate și de două sau de trei ori. Mă gândeam însă, cu o seară înainte, că nu am fost niciodată pe Piatra Mică. Întotdeauna, din Poiana Zănoaga, am trecut spre Curmătura, însă traseul spre dreapta, marcat cu PA a fost o premieră în acest an.

Părea la îndemâna oricui: altitudinea vârfului nu era mare, față de celelalte din creastă, iar durata de o oră și jumătate părea accesibilă oricui.

Am pornit ușor în urcare, poiana este lină și traseul este plăcut, iar în spate încep să se zărească adâncimea culoarului Rucăr-Bran și Bucegii, însă socoteala de acasă nu se potrivește cu traseul de pe munte…

După intrarea în pădure, traseul devine anevoios. Începi să te întrebi care este rostul lui, copacii nu permit vizibilitate, iar panta urcă abrupt, pieptiș, picioarele alunecând pe un colb omniprezent pe cărare, așa încât efortul devine intens. Și-o ține așa destul de mult, pentru noi trecuse aproape o oră și jumătate de urcuș dificil, fără să se întrevadă vârful pe undeva. În final, ajungem la un luminiș, apoi zărim o cruce metalică destul de mare, de unde perspectiva asupra Zărneștiului este fabuloasă:

Scot telefonul să verific aplicația Munții Noștri și să văd dacă am ajuns pe vârf, însă constat că nu eram decât la Crucea Eroilor, vârful Piatra Mică fiind la bună distanță.

De aici însă cărarea trece prin poieni, jnepeni și vrei, parcă, să nu se mai termine niciodată, drumul pare decupat dintr-un basm. Porțiunea este însă scurtă pentru că ajungi în creasta Pietrei Craiului, muchie îngustă care urcă și coboară la nesfârșit, într-un zig-zag pe verticală. Porțiunile de lanțuri adaugă și ele ”farmec” zonei, astfel încât începem să așteptăm unii după alții, în adevărate pâlnii prin care înaintarea este întârziată.

După Acul Crăpăturii, porțiune în care muntele pare că s-a rupt în două, separând Piatra Mică de restul masivului, începe coborârea spre Curmătura, de unde revenim pe traseul clasic spre bază.

Se încheie astfel șase zile din care în cinci dintre ele le-am petrecut aproape zi lumină pe munte, urcând, coborând pe marcaje pe care fie le știam bine, fie le parcurgeam pentru prima oară (traseul albastru spre Peștera Râșnoavei sau Piatra Mică).

Ziua a șaptea avea să fie petrecută pe drum. Cum la noi șoselele sunt aglomerate – în prima zi am făcut București – Râșnov in aproape cinci ore (cu mai bine de două și jumătate între Nistorești și Predeal) – în această zi aveam să plecăm spre Sibiu unde ne propusesem să ajungem în două ore. După mai bine de trei ore însă stăteam pe dealul de deasupra sensului girator de la Veștem de unde admiram lunga coloană de mașini care se străduia să pătrundă în sens și lucrarile care încercau, oare, să lărgească acest nod care leagă și Valea Oltului.

Ziua 8

Păltiniș – Poiana Găujoara – Șaua Bătrâna – Poiana Muncel – Poiana Oncești – Păltiniș

În jurul Păltinișului revenim de fiecare dată cu amintiri despre perioade petrecute în luni de extra-sezon (mai sau noiembrie, ambele cu ninsori târzii sau timpurii) sau cu o urcare epuizantă pe bicicletă într-un septembrie, cand am plecat din Tocile, Sadu, prin Cisnădie și Cisnădioara, apoi Rășinari și, de aici, abrupt, pe foaia mică și pinionul cel mai mare, spre destinația finală pe o rută care avea să totalizeze șaptezeci și cinci de kilometri, cu o diferență de nivel de 1000 de metri doar la urcare.

Acum însă plecam de la baza telescaunului printr-o pădure deasă care urcă lejer spre poiana Găujoara; dacă în general pădurile dese nu au strop de vegetație printre copaci, am remarcat anul acesta în pădurile din jurul Păltinișului un mușchi care acoperă totul ca o pătură verde – culoarea vie și luminoasă în bataia soarelui fiind prezentă peste tot în locul unui sol tern acoperit de obicei cu frunze moarte.

După poiană, traseul urcă spre Șaua Bătrâna având în spate perspectiva asupra Păltinișului și a Sibiului, prin poieni largi, pline de afine.

Din șa avem, pentru prima oară, o perspectiva asupra Cîndrelului, masiv pe care reușim doar să îl admirăm de la distanță. Pare însă că nu am pierdut mare lucru, pe lângă șa trece un drum forestier pe care trec multe mașini 4*4, notat pe hartă ca fiind TransCîndrel. Dealtfel întreaga zonă pare haotic străbătută de mijloace motorizate în toate direcțiile, deși te afli la mare depărtare de orice localitate.

Mergem pe BR, traseul principal de creastă spre Poiana Muncel, unde se află cantonul omonim.

După canton se intră din nou în pădure spre larga poiana Oncești, loc în care, din păcate, se poate ajunge și cu mașina.

De aici a mai rămas puțin până la telescaun, loc de unde admirăm peisajul, împreună cu o pisică care ne-a mărturisit că vine zilnic până sus, per pedes, ca să facă asta…

Ziua 9

Păltiniș – Șanta, satul de vacanță – Poiana Lupilor – vârful Oncești – Păltiniș

Satul Șanta, despre care citeam că a avut un farmec aparte în trecut, acum pare, în afara a două cabane încă funcționale, un loc uitat și rupt de lume, cu vile degradate, care par bântuite. Aici s-ar putea filma o continuare a serialului ”The Haunting” fără nicun efect special…

Însă drumul forestier, care străbate pădurea deasă pâna acolo, are un farmec aparte:

Spre Poiana Lupilor drumul merge, de asemenea, doar prin pădure, locul fiind destul de izolat. Puțini turiști se abat pe aici, iar poiana, în sine, este mai mică decât ne așteptam, așa că am decis să facem un mic ocol spre locul numit ”La icoană”, pe BR, traseul principal care ajunge, după o zi de mers, în Cisnădioara, prin Măgura.

Locul are ceva special, am fi putut sta o zi întreagă aici, fără să întâlnim niciun alt călător; deși era week-end, traseul este unul de legătură și este străbătut foarte rar din cauza lungimii sale de nouă-zece ore.

Am încheiat ziua mergând spre vârful Oncești, de unde am admirat priveliștea pentru ultima oară în acest concediu:

Am încercat în cele aproape două săptămâni, cât am stat pe munte și în apropierea lui, să facem ceea ce în timpul anului nu prea reușim: să urcăm în fiecare zi, să petrecem fiecare clipă în relaxare, să fim atenți la tot ce era în jurul nostru.

În astfel de perioade de liniște, în care eram departe de tumultul cotidian, totul părea că se orientează mai bine în jurul nostru – ca un fel de armonie așezată, de perspectivă în care culorile devin din nou mai vii, sunetele sunt din nou prezente, simțurile se întregesc, fără să faci ceva anume.

Lucrurile simple capătau din nou valoare.

În fiecare zi, după ce ne echipam și ne legam șireturile la bocanci, plecam doar ca să observăm, să respirăm și, pur și simplu, doar ca să fim.