Jurnal de august – urmatoarele trei zile în Elveția

Am avut un sentiment incert când am plecat din Austria după doar patru zile.

De obicei stăteam mai mult aici, perioade în care respiram adânc aerul racoros de dimineață sau seară, iar zilele aveau un ritm trepidant și totuși leneș în același timp. Priveam lung tot ce era în jurul meu și totul se mula în modele care se întipăreau definitiv, vale după vale și vârf după vârf. Lasam civilizația de aici să mă patrundă și aveam timp suficient ca totul să nu pară grabit. Eram în pielea biciclistului care trecea zilnic pe aici, a conductorului de tren care zâmbea pasagerilor de pe peron (amuzant, dar am văzut în ultima excursie doar femei la manetele trenului sau controloare de bilete, un fel de însoțitoare de bord care-ți explicau ce trebuie să faci pe parcursul celor zece minute de mers și care te rugau să apeși butonul când urma stația la care trebuia să cobori, ba chiar îl apăsau pentru tine…), a localnicilor care își parcau mașina într-un colț de drum, pe seară, apoi plecau la plimbare pe alee însoțiți de câini, a mecanicului care schimba becuri arse la farurile mașinilor aflate în trecere, etc.

După primii kilometri însă, sentimentul se estompa, treceam prin Gerlos pas, o pădure nesfârșită care încadra cascada Krimml, apoi prin Zillertal arena… și în final prin autostrazile ce duceau spre Innsbruck și apoi, mai departe, spre Elveția.
Spatiul Schengen uneori te poate înșela în privința țării în care ai trecut, dacă nu ești foarte atent la indicatoare.
În ultima noastră excursie trecusem printr-un control la intrarea în Elveția (nu-mi era clar dacă veneam din Austria sau Lichtenstein). Acum am trecut pe langă o clădire goală pe care scria vamă și… cam atât. No hasch-hasch, no amphetamine (ăsta-i Dr. Alban… cine mai știe așa ceva…), no control…. nothing.
Mi-a fost clar că suntem în Elveția abia dupa ce am intrat pe autostrada spre Zurich, însă benzinarii ioc, ca să putem cumpăra vigneta. Și am mers așa destul de mult, sper să nu primim vreo amendă, căci abia după mai bine de 50 de kilometri am cumpărat-o și asta la valoarea întreagă, pe un an, căci in Elveția nu există diviziuni de o săptămână sau lună.

Lângă Lucerna, rush hour… vineri seara, ora 5, mergem din nou la pas, încetișor… pe autostradă. Timp să ieșim într-un sat, să facem câteva cumpărături la un supermarket, apoi să intram în șuvoiul nesfârșit de mașini, aproape în același segment în care-l părăsisem.
În sfârșit, după pasul Brünig și serpentinele sale abrupte care se învârteau în adevarate spirale, drumul se deschidea larg spre valea de lânga Brienz, primul dintre cele două lacuri care înconjoară Interlaken.
Mai pe seară ajungem și la Aeschiried, un sat cocoțat pe deal, deasupra orașului Spiez. Ultima bucată de drum este de 800 de metri pe o cărare asfaltată pe care încapea o singură mașină și pe care mă întrebam ce fac dacă mă întâlnesc cu o altă mașină, având în vedere înclinația pantei.

Vila în care ne-am cazat este alcătuită din două corpuri lipite, cea veche de prin anii ’30 și cea nouă, construită in ’95. În jur nu sunt decât pajiști pe care pasc vaci iar cea mai apropiată clădire este la aproape un kilometru distanță. Stilul este Airbnb, cheia în cutie cu cod, lângă intrare – nu le-am zărit pe gazde în toate cele trei zile cât am stat aici, self-checkin, self-service. Prețul, puțin cam mare după părerea mea – camera era micuță, mansardă, mai mult single decât dublă.
Am cautat destul de mult o cazare comodă în zona Interlaken, obişnuiţi din vizita precedentă aici cu apartamentele spaţioase în care localnicii cazau turişti. Din păcate însă, foarte puţini vorbesc engleza, aşa că, după câteva tentative eşuate, am apelat la Airbnb (pentru Elveţia) si Booking (pentru Slovenia).

Prima dimineață: zărisem de cu seara silueta lui Niesen drept în fața ferestrei, dar așteptările ne-au fost depășite de priveliște:

Niesen
Finalizăm rucsacii de tură și plecăm spre Grindelwald, scopul nostru principal în acea zi de sâmbătă fiind o tură până la și în jurul fotogenicului lac Bachalpsee (2265 m). Drumul cu mașina ne ia aproximativ o oră și începem să căutăm parcare în jurul gondolei First (care are patru stații în total până în vârf).

Sâmbătă, aglomerație de mașini, nu găsim imediat, mai dăm o tură și ne înghesuim într-o parcare micuță, cu doar șase locuri.

Parcometrul era în germană, dar ce așa mare lucru, doar tarifele erau notate pe o tabliță, 6 CHF pentru 7 ore, băgăm banii in fantă, apăsăm tasta 6 și… constatăm că plătisem pentru locul 6, noi fiind parcați pe locul 3. Dau fuga la un magazin, schimb alți bani în monede și mai plătim încă o dată, pentru locul 3…

Ne așezam la coada cât cuprinde; după gratuitățile din Austria, cât putea să fie un bilet, hm? 20 de franci, hai 30? Simplu: 67 CHF cel mai ieftin bilet, de persoană, care includea, ce-i drept, și o activitate.

Ajungem la ghișeu: “Guten tag, știți, noi, turisten, vrem doar traseu pe munte, nu vrem activități de genul trotinete, tiroliene, zeppeline, se poate?” Doamna zâmbeşte larg şi zice “Ja! Marcaţi, vă rugăm, după o enormă reducere pe care v-o facem că sunteţi turisten (de parcă ceilalţi sunt aici pentru integrarea în absolut), 60 CHF de persoană, 120 în total, cum aţi învăţat la matematică ca fac 60 * 2 în clasa a întâia… sau a doua?” Haha! (ăsta-i râsul meu şi nu prea).

În sfârşit, ajungem sus la Grindelwald First şi pornim la pas spre lac. Acesta, cum ne aşteptam, spectaculos, sublim, era străjuit de Schreckhorn şi de toate celelalte vârfuri din jur.

Bachalpsee

Partea cea bună abia acum începe: urcăm mai departe spre Faulhorn, cu Luminiţa cap de pluton. La fiecare indicator intermediar speram să se oprească şi să ne întoarcem la bază (plecasem fără mâncare la noi…), dar ea bătea record dupa record, urcând de fiecare dată pe podium (fiind cam singură la categoria ei de vârstă…).

Bachalpsee

Urcarea însă a meritat toţi banii, pentru că după ce am depăşit ultimul refugiu, Gassenboden, la stânga s-a deschis perspectiva asupra trioului celebru Eiger – Monch – Jungfrau, deasupra Eiger Ultra Trail.

Bachalpsee

Am facut poze pe săturate în zonă, vremea fiind însorită, chiar dacă multe dintre acestea au fost făcute în lumina ternă a amiezei.
Dacă în Austria a plouat patru zile, aici am avut parte de trei zile cu nori foarte puţini pe cer.

Bachalpsee

A doua zi am pornit spre Diemtigtal Naturpark, zonă despre care citisem lucruri bune în pregătirea călătoriei. Din hărți şi de pe site-ul lor îmi închipuiam că aveam să  parcăm la intrarea în parc și apoi să continuăm pe biciclete.

Ajunşi acolo, am căutat parcarea în Diemtigen, am vizitat gara și punctul de informaţii, unde nu era nimeni duminica, dar care avea uşa deschisă (frigiderul cu produse locale te invita să cumperi un borcan de dulceaţă şi să laşi, civilizat, banii în loc), apoi am plecat, cum toată lumea făcea, cu maşina, pe firul văii.

Parcarea este mult mai sus în munte, la aproximativ 30 de minute de mers. Dacă în prima zi pe Grindenwald, până la lac, am întâlnit sute de turiști de toate naționalitățile (în special asiatici în papuci și rochii vaporoase), în Diemtigtal parcaseră doar elvețieni, fiecare familie cu cel puțin doi copii (dar unele și cu trei sau patru), iar scopul lor principal erau cărările de munte care se deschideau în parc, după toate posibilitățile, zona fiind străbătută în special de localnici.

Am urcat pe biciclete, încurajați de aleea care era asfaltată și am purces la drum. După primele sute de metri, asfaltul se transforma într-un drum forestier, dar asta nu ar fi fost problema cea mai mare, ci că după alte câteva sute de metri drumul o lua pieptiș, în sus, fără nicio curbă care să îi facă înclinația mai accesibilă. Am legat bicicletele între ele (deși eram convinși că nimeni nu avea să le atingă nici lăsate nelegate) și am continuat la picior spre Alp Grimmi, despre care aveam să aflăm la destinație că este o stână turistică.

Stana Grimmi

Un drum cum rar vezi, destul de lat, dar repet, fără serpentine (sau acestea erau destul de rare), care urca abrupt, fără niciun menajament. Echipați ca pentru bicicletă, drumul nu avea să fie ușor, dar străbătea o pădure deasă, plină de cascade spectaculoase și de zmeuriș.

Stâna Grimmi este orientată spre turism, măsuțele din curtea ei ofereau sucuri, bere, aperitive. Cerem o supă, ni se arată plicul din care este obținută, zicem “wow, perfect, dați-ne zweite, c-avem și sandwichuri la noi”.

Toată lumea se simțea bine sub umbreluțe, cald, plăcut; zona seamană puțin cu Ciucașul, vârfurile sunt mai rotunjite și plaiurile ceva mai lungi faţă de zona înaltă aflată dincolo de vale. Un câine, mare cât doi bocanci alăturați, lătra pe oricine: turiști care veneau, turiști care plecau, nu era clar pe fiecare de ce, probabil că pe ultimii îi certa ca plecau prea repede, pe primii îi întreba ce căutau pe acolo și dacă au ceva pentru el; dupa ce a dat o roaită printre picioarele noastre, s-a prins repede că nu e rost de nicio mâncare (sandwichuri, saracilor?) și a plecat spre alte mese mai bogate.

La plecare, Luminița mă cheamă să îmi arate vacile în staulul lipit de casa oamenilor: toate stăteau cu cozile legate cu sârmă de tavan (ca să nu se murdărească de podea); arătau amuzant cu cozile în sus…

Stana

A treia zi, am plecat relativ repede dimineața spre o nouă tură spectaculoasă, piramida lui Niesen pe care o vedeam pe geamul camerei în fiecare zi. În 1906 avea să fie construit aici un funicular care urca, din două etape, până la câțiva metri de vârf. Mă tot gândeam în ascensiune ce se întâmpla în România pe vremea respectivă… răscoala de la Flămânzi? No… aia a fost la un an după ce elvețieni aveau să urce trenul pe una din cele mai abrupte pante de munte…

Niesen

Wanderweg-ul care coboară este o adevarată cărare minunată (inițial chiar așa o traduceam, până să verific că înseamnă “traseu de munte”) – ai tot timpul în fața ochilor panorama Alpilor întinsă cât cuprinde, tripleta despre care am tot povestit fiind fix în centrul lor (Eiger – Mönch – Jungfrau).

Niesen

Și aici întâlnim elvețieni în majoritate, ne salutăm cu “Grüsse” și mai completează ei cu ceva care putea să însemne orice (de la “salutare oameni buni”, până la “băi, voi coborâți în loc să urcați?”).

Și-ntr-adevăr, acolo urcatul este sport național, am întâlnit mulți vârstnici care luaseră piramida la urcuș, care mai gâfâind, care cu pasul mai vioi, dar toți binedispuși și cu chef de călătorie.

După mai bine de trei ore ajungem la stația intermediară unde intrăm, nașul ne capsează tichetele, cu funicularul de jos apare și șeful nașilor care ne poftește afară să așteptam din nou la intrare, pleacă cu funicularul în sus și ne lasă de capul nostru pe acolo, se întoarce apoi cu chef de capsat, trecem pe lângă el nepăsători, că subalternul lui ne găurise deja cartelele, se uită lung și aruncă cleștele pe masă, nemulțumit că n-a perforat și el nimic, zicându-și în sinea lui că în ziua de azi nimeni nu mai știe ce este ăla respectul…

Încheiem ziua pe balconul camerei, care ne fusese prezentat drept loc de admirat apusurile magnifice. Soarele se lipește de panta lui Niesen și coboară paralel cu aceasta, lăsând o lumină blândă peste vale și peste lacul Thun.

Niesen

Este ultima seară aici, mâine dis de dimineață aveam să plecăm spre Slovenia. Întunericul cuprinde muntele și ducem câteva bagaje la mașina aflată în parcarea din spatele vilei; pe cer apar o puzderie de stele, cum doar la munte vezi.

Este plăcut aici, am mai sta, dar drumul ne așteaptă. Și ce mai drum aveam să străbatem ziua urmatoare: Slovenia-i micuță, dar plină de drumuri întortocheate care te urcă în vârf de deal și care par fără ieșire, pierdute în tenebrele pădurii (preview – plecați pe la șapte și ceva, dimineața, din Elveția, la unsprezece seara încă mai orbecaiam cu ochii în GPS și cu speranța că nu aveam să dormim în pădure).

Dar despre asta, în episodul viitor.

Stay tuned! (again)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *