Curmătura, “stația de alimentare” din Piatra Craiului
A venit vara. Gata cu ploile și cu vremea mohorâtă, dar totuși parcă-i prea cald și astă e doar începutul…:( Partea bună e că a început sezonul “ieșirilor săptămânale”. Weekend-ul ce tocmai a trecut a fost un bun prilej să mai iau o porție de aer curat în plămâni și ceva energie verde în suflet. Stația de alimentare am ales-o în masivul Piatra Craiului, la Cabana Curmătura.
Pentru ieșirea asta vroiam să mai adun ceva prieteni, dar nu a fost să fie. Cum nu aveam chef să stau în București nici să mă pici cu ceară nu am stat nici o secundă pe gânduri dacă să mergem doar în doi sau nu. Drept urmare sâmbătă dimineața ne-am suit în mașină și în afară de un mic popas la OMV pentru ceva “jăratec” pentru conservă nu ne-am oprit până în Zărnești.
Am pornit cătinel pe drumul forestier până la fântâna lui Botorog, unde ne-am potolit setea. De acolo am continuat traseul marcat cu banda galbenă prin pădure. După ceva timp am ajuns în Poiana Zănoaga (alt. 1314 m). Pe drum ne-am intersectat cu foarte mulți turiști, o mare parte din ei fiind străini. E uimitor cum îți dai seama de la o poștă că anumite persoane nu “sunt din zonă”.
Deși e destul de accesibilă cabana nu ne-am întâlnit cu specia tradițională cocalaurus mioriticus, lucru îmbucurător aș putea spune. Să se fi dus cu toții la mare? Nu știu și nici nu îmi pasă.
Când am ajuns la cabană am avut parte de o surpriză foarte plăcută: cabana fusese renovată. Sala de mese arată mult mai îngrijit, iar camerele sunt foarte primitoare. Nu am avut nici probleme la cazare. Nici nu îmi făceam griji, pentru că am sunat din timp. Avand în vedere că este foarte accesibilă e mai mereu plin. În cazul în care doriţi să rămâneţi acolo peste noapte e recomandat să sunaţi din timp şi să faceţi rezervare.
După ce ne-am luat în primire cele 2 pliciuri dintr-o camera de 11 locuri ne-am năpustit direct la tejghea să luăm ceva potol. După masă am zis că ar fi potrivit să ne odihnim puțin și așteptam să se mai domolească puțin razele de soare ca să putem ieși liniștiți la cățărat. Ce dor îmi era să nu aud zumzetul mașinilor, sirenele și claxoanele omniprezente în jungla urbană și să mă pot bucura de ciripitul păsărelelor şi adierea vântului. Abia aștept să vină mărețul concediu de vară, pentru o “reîncărcare” completă, că mi-am propus ca anul acesta să bălăuresc prin Apuseni, dar asta e altă poveste.
După vreo oră de lenevit (am avut și inspirație) ne-am luat ceva provizii într-un rucsac și am pornit să călărim crestele ascuțite din apropiere. Am urcat repede până în Șaua Crăpăturii și de acolo am continuat traseul marcat cu punct albastru spre vârful Piatra Mică (alt. 1816 m). După o pauză scurtă, am continuat drumul până la Crucea Eroilor ce veghează de la aproximativ 1700 metri peste Zărnești. Ca să ne întoarcem la cabana aveam 2 rute posibile: să ne întoarcem pe creastă și să coborâm pe grohotișul de la baza vârfului Piatra Mică (pe unde am urcat) sau să coborâm în Poiana Zănoaga și de acolo să refacem traseul de la prânz.
Contrar așteptărilor am ales versiunea mai dificilă și anume am decis să facem cale întoarsă. Când am ajuns la cabană primul gând a fost să ne refacem rezerva de calorii. Are aerul asta de munte un efect ce înzecește apetitul. Partea bună e că nu trebuie să iți faci griji din cauza caloriilor, că sigur reușești să le arzi destul de repede.
Încet, încet s-a lăsat și seara și în jurul orei 22 am decis să testăm mai bine noile saltele din cabană. Am adormit instantaneu și până spre dimineață nu am mișcat nici măcar din urechi. La micul dejun am servit tradiționala omletă cu un ceai aromat, după care ne-am mai învârtit puțin prin jurul cabanei.
La prânz am luat urma altor munțomani spre Zărnești pe traseul marcat cu banda albastră, prin Prăpastiile Zărneștilor. Fiind cald și vreme bună am prins și câteva grupuri de alpiniști ce escaladau pereții abrupți din spectaculoasele chei calcaroase.
Am ajuns într-un final la fântâna lui Botorog și ne-am refăcut rezerva de apă. De acolo am continuat pe drumul prăfuit printre mașini și fumul de la grătare până strada asfaltată unde aveam mașina parcată. Ne-am îmbarcat rapid și am pornit din loc, fără să ne uităm prea mult în urmă. Asta nu pentru că nu ne place zona, ci pentru că nu vroiam să avem remușcări și să nu fim tentați să mai rămânem în zonă.
Spre seară am “aterizat” în București și în ciuda faptului că abia ne întorsesem dintr-o mică deplasare, deja ne gândeam ce va urma să facem weekendul viitor. Încă nu ne-am decis dacă o să dăm curs unei invitații la mare făcute de prietenii noștrii Dragoș și Moni sau o să mai călărim ceva creste montane. Un lucru este sigur: nu avem de gând să fierbem în suc propriu între betoanele din București.
Leave a Reply