Două zile pe bicicletă la Râul Sadului, Gâtul Berbercului și spre Sibiu
Sunt zile în care zăresc vreun şofer atât de matinal încât mă întreb dacă pleacă undeva cu noaptea în cap sau doar se întoarce de cu seara… Îmi imaginez că pleacă spre o şosea liberă, spre munţi sau mare, spre o călătorie cu soarele bătându-i în ochi, pieziş, ajuns departe peste câteva ore, acolo unde există doar el şi drumul.
Azi, 28 septembrie 2017, este ziua în care eu sunt acel șofer care pornește la drum atunci când toată lumea încă doarme. Fără să fac zgomot, închizând cât mai încet portierele. Este patru dimineața și apuc bicicleta cu ambele mâini de cadru, o ridic fără efort și o proptesc în suportul montat pe mașină de cu seara. Parcă este mai ușoară la ora asta. Pe la patru și jumătate pornesc motorul și plec pe aleile pe care nu zăresc nici măcar o pisică care să mă fulgere cu ochii ei, reprobator că îi deranjez plimbarea.
Pe autostradă traficul este aproape inexistent. Câteva rachete, obișnuite, mergând cu vreo sută de kilometri la oră peste viteza legală, câțiva care se moșmondesc. Și eu, la mijloc, mergând în noapte. Lângă București văd o stea luminoasă pe cer și mă gândesc că o fi Luceafărul. Apoi, îl zăresc într-o coborâre ușoară și îmi dau seama că era un avion.
Între Pitești și Râmnic se mai aglomerează, câteva tiruri masive, înșiruite, fac traficul mai domol. O dubă cu număr de Ilfov, care n-a mai trecut pe la ITP de vreo douăzeci de ani, merge cu 60 la oră. Maxim. În curbe, mai încetinește, să nu-l ia amețeala pe șofer. Acesta însă pare băiat de treabă și cu simțul răspunderii, semnalizând voios celor aflați în spatele său când să îl depășească. Mie îmi face semn scurt de vreo două ori cu stânga, apoi pornește semnalizatorul pe dreapta, mai lung, prilej să îl las în urmă. Sau, mă rog, așa am crezut.
Bicicleta șade blând pe mașină în timp ce primele semne de lumină apar când am intrat pe Valea Oltului, unde aveam să mă pomenesc din nou cu duba lentă în față. Deh, dacă m-am oprit să mănânc un sandwich la Ramnicu Vâlcea, așa îmi trebuie. Înainte de Călimănești cerul se înroșește puternic, norii căpătând acea nuanță de portocaliu aprins a răsăritului.
Pentru încă vreo cincizeci de kilometri drumul se așterne lin, cu pantele sale străjuind Oltul. La Tălmaciu fac stânga spre Sadu, apoi din centrul localității pornesc în sus, spre Cisnădie. Mă opresc însă la Tocile, unde domnul Ilie a făcut focul la Casa David, așteptându-se să mă opresc pentru odihnă.
Nici vorbă. Dau jos bicicleta și pornesc înapoi spre Sadu. Panta coboară abrupt și, în răcoarea dimineții, simt vântul rece șuierându-mi prin cască. De obicei mă apucă și chiuiala pe panta asta lungă de doi, poate trei kilometri. Acum însă este prea rece ca să mai deschid gura, așa că doar cobor rapid, cu ochii întredeschiși. Pornesc apoi spre Râul Sadului, la drepta, iar aerul de dimineață este limpede, clar. Câțiva nori acoperă încă soarele, care n-a apucat să urce prea mult.
Șoseaua asta, asfaltată ca în palmă, este un prilej de a merge cu capul ațintit mai mult spre culmile verzi care o străjuiesc. În stânga sunt Munții Latoriței, iar în dreapta, Cîndrelul. Traficul este deloc aglomerat, așa că pot să mă uit în voie peste tot. La izvor, câțiva câini latră a pustiu, și doi se iau după mine. Mă dau jos de pe bicicletă și constat că doar unul avea ceva cu mine (sau cu bicicleta, nu mi-e clar…), celălalt mă considera mai mult un scut în fața haitei și se ascunde după mine.
Îmi fac plinul de apă și plec mai departe. În curând ajung în Râul Sadului, localitate întinsă pe mulți kilometri de-a lungul văii și compusă din mai multe sate înlănțuite. Casele-s faine, însă din când în când mai zărești câte una abandonată, probabil că stăpânii au murit de mult sau au plecat pe alte meleaguri.
După ieșirea din localitate, zăresc pe stânga tabăra școlară, care sper că mai adăpostește copiii, vara. Acum terenurile de joacă sunt goale și vântul slab ridică câteva vârtejuri de praf. Trec și pe lângă uzina electrică, unde asfaltul se termină, apoi începe lungul drum forestier care merge spre Gâtul Berbecului.
Drumul este destul de umed, deși n-a mai plouat de mult. Probabil că răcirea vremii îl face mai noroios pe unele porțiuni. Mă uit la fiecare tufă de mure sau de zmeură, sperând să mai găsesc ceva, însă toate sunt uscate și trecute, aproape negre. Pedalez la deal, panta nu este prea abruptă, permițând chiar și bicicletei mele de treking să țină un ritm bun, constant pe unele porțiuni.
La un moment dat se despart cele două drumuri: unul continuă spre baza barajului de la Lacul Negovanu, celălalt urcă deasupra, la Gâtul Berbecului. Undeva în amintire, îmi stăruie imaginea unor vile cochete de acum patruzeci de ani. Acum însă au mai rămas doar câteva ruine și o vilă mai nouă a celor de la uzina electrică. Doi câini care stăteau în curte, la soare, nu mă simt imediat, așa că am prilejul să trec de ei. Nu prea au chef să fugă prea mult după mine, așa că merg mai departe.
Zona este acum acoperită de vegetație, iar lacul doar se întrezărește printre copacii deși. Mă opresc să mănânc și câteva albine se năpustesc pe capacul sticlei, pe cască și se bagă prin punga pe care am scos-o din rucsac. În afara lor nu este nimeni aici, o liniște în care se aude doar șuieratul vântului umple toată pădurea.
După ce tot drumul am zărit doar vegetație aproape uscată, pregătindu-se de toamnă/iarnă, aici, văd la soare o frăguță roșie, surpriză neașteptată.
La un moment dat aud un nene hăulind. Probabil că era un paznic de la baraj, plictisit de moarte de singurătate. Îl aud și fluierând câte o populară… ce viață.
Renunț să merg mai departe, am apucat-o pe un drum care se înfundă, mai jos decât drumul forestier care, conform hărților, continuă spre intersecția cu celălalt drum care coboară de la Păltiniș. Pornesc înapoi și în fața vilei mă aștepta unul din cei doi câini care mă lătraseră mai devreme, direct în mijlocul drumului. Se pornește iar să latre… așa că mă dau din nou jos de pe bicicletă și încep să vorbesc cu el. Se oprește uimit din lătrat, văzându-mă calm, pronunțând cuvinte. Probabil că nu mai văzuse așa ceva în viața lui: turist pe bicicletă care să nu se sperie și care să îl ia drept partener de conversație. Face o față tâmpită, se îndreaptă spre celălalt care stătea mai spre curte, zicându-i probabil că-s diliu, dacă mă pun la mintea lor… și pleacă liniștiți, lăsându-mă și pe mine să îmi văd de drum.
La coborâre drumul este mai rapid, dar îmi trebuie mai multă atenție să îl parcurg. Mă opresc mai des să fac poze, totul mi se pare proaspăt, deși atmosfera pare una mai de vară târzie, început de toamnă. S-a mai încălzit nițel, dar când ajung din nou la asfalt îmi pun o geacă care să oprească vântul format și de viteza mai mare de coborâre. Fluier și eu, binedispus, în căști ascult o emisiune de a lui Petru Stratulat, Guerrinight, o ediție de pe vremea când erau doar online, care a durat toată noaptea, opt ore.
Casele o iau înapoi pe lângă mine, în ordine inversă, din nou la izvor îmi fac plinul de apă, deși nu mai am mult de mers. Vis-a-vis de Muzeul Energetic de la Sadu este o cărare care pleacă spre Măgura, marcată destul de slab cu cruce roşie, pe care am străbătut-o acum câţiva ani. Nu mai sunt pe ea urme de căruţe, ca altădată, probabil că nu mai urcă nimeni spre odăi pe aici, am mai zărit pe pământul umed doar nişte urme de animale. Amuzant însă este că aici au plantat un semn de STOP, nou nouţ…
Doar panta dintre Sadu și Tocile mă mai pune la încercare acum, dar o urc ușor, fără probleme, ziua a fost perfectă. Ajuns la destinație, mă uit pe Strava, care a măsurat 66 de kilometri în total și diferență de altitudine de 1734m. Destul de bine, aș zice.
A doua zi prefer un traseu pe șosea, în totalitate. Cobor din Tocile spre Cisnădie, apoi din centru fac stânga spre Cisnădioara. Între cele două localități a apărut o pistă de biciclete pe care localnicii o folosesc și pe post de trotuar. La cât de puțini suntem pe ea, avem cu toții loc.
După ce admir cetatea, plec mai departe pe drumul Sibiului. Panta este destul de abruptă și ajunge la pădurea de lângă localitate. Drumul mai urcă vreo sută de metri, apoi începe să coboare lin, în viraje mai lungi sau mai scurte, pana aproape de Dumbravă. Aici intru pe pista de biciclete dintre Sibiu și Rășinari, așteptându-mă ca la după Astra sau Grădina Zoologică să se termine. Văd însă că ea continuă, mergând prin pădure, apoi pe lângă aleea Călărețului, trecând tangent cu Parcul de sub Arini… până aproape de intersecția cu DN1 din centru.
Nu mă mai satur să o tot pozez. Nu știu a cui a fost ideea, dar pista asta face toți banii. În centrul vechi, în Piața Mare, găsesc un bâlci în toată puterea cuvântului, așa că mă plimb mai aproape de strada și parcul Cetății. Apoi plec înapoi spre aceeași pistă care să mă ducă în Rășinari. La intersecția cu drumul spre Cisnădioara mă răzgândesc – traficul pe drumul Păltinișului era destul de intens, așa că prefer liniștea aceleiași păduri prin care am venit.
În Cisnădioara o iau peste dealuri, fără ţintă. Străzile sunt lungi şi oferă vederi largi peste valea fotogenică, străjuită de cetate.
Ajuns la Tocile, Strava îmi arată astăzi doar 48.4 km, dar pozele atașate de pe drum sunt mai multe. În final, ies pe lângă o pădure de lângă Casa David într-o poiană largă în care îmi place să poposesc de fiecare dată când ajung în zona. Toate casele au rămas cu mult în urmă, doar o construcție veche de lemn se mai zărește, iar în vale se vede Tălmaciu, la baza Făgărașilor.
Mă opresc şi respir aerul amiezii, între fânețe prelungi, pădure și munții din zare.
Stau în poiană mai bine de o jumătate de oră. Sunt doar eu și bicicleta, după două zile perfecte în care, alături de muzică, am ascultat doar propria respirație, în ritmul roților care se învârteau la deal sau la vale.
Cuvintele s-au terminat, nu rămân decât cu ochii în zare.
Apoi prefac totul într-o rază de lumină. Până data viitoare.
Leave a Reply